Cred ca am uitat sa iubesc
Imi aminteam lacrimile, imi aminteam dorinta de a-l vedea iarasi, fie si numai pentru un moment, si-mi aminteam planurile de recucerire. Insa nu mai tineam minte (si ce bine era…) acea pustietate din suflet, disperarea, senzatia de sufocare. Nu mai stiam ce inseamna durerea fara leac. Acel loc mi-a amintit, m-a speriat si m-a pus pe ganduri. Pentru ca plasturele care mi-a alinat durerea a fost tot el, acela care-mi cauzase rana pe suflet. Si il iertasem pentru ca nu imi aminteam cat de mult duruse.
Ma simteam sigura, invincibila si mandra de mine ca am reusit sa schimb iubirea in prietenie si am demontat dictonul conform caruia dragostea nu se transforma nicicand in amicitie. Mintea mea vesnic inocenta incepuse sa creada ceea ce repetam, cand in realitate nu faceam altceva decat sa imi gasesc neincetat pretexte pentru a-l tine aproape – in orice forma, numai aproape sa-mi fie.
Am dezvoltat, sunt sigura, dependenta fata de acest barbat. Am dobandit rezistenta la oricare altul. Si caut zilnic pretexte pentru a-mi lua “doza” fie si numai printr-un mesaj. De iubit, nu cred ca il mai iubesc, insa din ratiuni practice: stiu ca iubirea pentru el imi aduce nefericire. Din pacate, nu pot iubi pe nimeni altcineva. Am uitat.
Nu stiu sa mai iubesc, nici macar nu mai caut dragostea. Constat cu surprindere si tristete ca intalnesc fericirea langa barbati care imi aduc liniste si nu iubire. Nu am mai simtit entuziasm, placere, emotie la primele intalniri. Sunt geloasa pentru ca imi amintesc ca asa ar trebui sa fiu. Buzele mele rostesc “te iubesc” insa sufletul meu doarme nepasator. Corpul meu se rasfata in bratele altuia in timp ce inima mea nu simte nimic iar pe ecranul ochilor meu curg imagini care povestesc ceea ce era. Ceea ce a fost. Si a trecut.
Imi amintesc ca stiam sa fac dragoste. Innebuneam de placere in bratele unui barbat care nici macar nu stia sa mi-o provoace. Sufletul meu insa era implinit, iar trupul se supunea bucuros placerilor inimii.
Voi fi si eu perfecta
Copil fiind, ma temeam ingrozitor ca nu sunt cu nimic diferita de ceilalti: nu eram nici mai frumoasa, nici mai desteapta, nici mai iubita decat fetitele de varsta mea. Ba parca prietena mea cea mai buna de pe atunci era cu putin mai mult din toate acestea decat mine. Ma ascundeam din aceasta pricina in lumea imaginara pe care bunica mea o ticsise cu povesti despre printi, balauri si zane. Deveneam acolo ceea ce nu eram in viata de zi cu zi: perfecta. In vis stiam tot si puteam tot. Nu eram neindemanatica, nu eram prostuta si nici zaluda. Nu mi se intampla nicicand, in lumea de vis desigur, sa fiu luata prin surprindere, sa fiu prinsa nepregatita, sa mi se puna intrebari ale caror raspunsuri nu le-am gasit pana astazi.
Cu trecerea anilor m-am maturizat si am suferit toate consecintele acestui proces dureros. Am invatat ca nu poti sterge cu buretele evenimentele nefericite din viata ta numai pentru a le reface dupa bunul plac in lumea visurilor. Am invatat, cu greu, ca trebuie, insa n-am prins inca tehnica maiastra, sa iti recunosti greselile si sa le accepti. Mi-a fost clar inca din primele clipe ale adolescentei ca nu voi fi iubita de toti barbatii din Univers, ca nu vor cuceri regate si nu vor omori balauri doar de dragul meu. Dar inca mai sper ca va exista unul. Doar unul.
Am acceptat aproape toate dezavantajele maturitatii, m-am obisnuit sa le tolerez prezenta, insa nu pot si nu vreau sa cred ca intr-o zi nu voi fi, in ochii barbatului iubit, perfecta.
Inca in prima clipa in care un barbat, caruia eu ii oferisem prezumtia de perfectiune, mi-a spus ca mi-ar sta mai bine daca as slabi cateva kilograme, l-am alungat. Nu din orgoliu si nici ingamfare, ci pentru ca am stiut ca nu ma va iubi nicicand, cel putin nu asa cum mi-as fi dorit eu.
Atunci cand iubitul meu mi-a spus ca ma iubeste exact asa cum sunt, m-am intristat si am simtit pentru intaia oara amenintarea sfarsitului. Pentru ca printre aburii iubirii incepuse sa imi zareasca defectele.
Nu ma pretind a fi perfecta. Nu sunt nici macar cu o singura calitate aproape de perfectiune. Insa sunt sigura, pentru am vazut in ochii celor indragostiti si am dedus din propria experienta, ca atunci cand iubesti nu poti sa vezi defecte, ci numai calitati.
Este evident: chiar daca nimeni nu este perfect pentru toata lumea, fiecare este exact asa cum trebuie in ochii celui care il iubeste. Pentru ca tocmai imperfectiunea ne determina sa ne dorim iubirea, se spunem despre dragoste ar fi oarba. Eu sper din tot sufletul sa fie astfel. Pentru ca in acest mod, intr-un final, mi se va indeplini visul din copilarie: sa fiu diferita prin ceva de oricare alta. Iar iubirea te face cu siguranta sa te simti speciala.
Ranirea reciproca, lege a iubirii
Iubesc fotografiile, iubesc ceea ce exprima ele. Mi-a ramas insa intiparita in memorie o fotografie pe care am primit-o cadou de la un prieten fotograf. Imi spunea ca este una dintre cele mai bune fotografii ale sale. Nu am inteles niciodata de ce. Este fotografia mea, iar eu nu sunt o frumusete veritabila, nu am un corp de invidiat, nu sunt nici prea fotogenica, iar barbatii nu intorc capul dupa mine atunci cand merg pe strada. Privesc din cand in cand la ea, fotografia mea, chipul meu, trasaturile mele… trebuia sa fiu eu in acea poza, dar nu sunt eu, nu ma recunosc in ea. Refuz sa-mi vad expresia de durere care se intrezareste in privirea zambitoare. Ochii nu ma recunosc, iar sufletul insusi ma reneaga, soptindu-mi: ‘E o straina, nu esti tu!’ Se spune ca fiecare chip spune o poveste care poate sa cutremure, sa impresioneze, sa produca zambete, sa inspaimante sau sa dea lamuriri. Ma uit mai atent la o alta fotografie facuta in urma cu cativa ani, vad un chip familiar pe care l-as recunoaste dintr-o mie. Sunt eu! Obisnuiam sa ma privesc in aceasta poza ca intr-o oglinda pentru ca imi placea ceea ce vedeam in ea. Vedeam credinta, vedeam speranta, tarie de character, inocenta, o mare disponibilitate sufleteasca si mai ales multa iubire.
Ce s-a intamplat in timp? Unde au disparut toate acestea? Ei bine, m-am schimbat. M-am transformat intr-un suflet rece, sterp, incapabil sa mai fie sensibilizat de dovezi de afectiuni si de vorbe frumoase, un suflet imun la tot ceea ca ar putea sa-i aduca un alt fel de fericire. M-au schimbat oamenii, circumstantele si iubirea. M-am schimbat eu chiar atunci cand eram sigura ca nimeni nu o reuseasca vreodata sa ma schimbe. Nu am invatat nimic extraordinar in cei cativa ani care au trecut. Am invatat in schimb cum functioneaza legea ranirii reciproce si scenariul pe care ii urmeaza aceasta: Doua personaje, un barbat si o femeie, se iubesc mult si intens. Urmeaza un moment de slabiciune in aceasta relatie si el calca stramb. Ea afla, sufera, plange, rabda, iarta, dar nu poate sub nicio forma sa uite, doreste sa se razbune, nu stie inca cum, dar afla. Si il insala la randul sau… Doar pentru a-l rani, stiind ca-i produce suferinta.
Victor Hugo spunea ca ‘iubirea nu se opreste niciodata la jumatate de drum: sau te pierde, sau te mantuie’. Mie iubirea mi-a facut mult rau pentru ca nu am stiut sa iubesc ponderat, nu am stiut sa iert si sa cer iertare. Am asteptat sa primesc totul si cand am primit mai putin decat credeam ca mi se cuvenea, am simtit ca universul este prea mic ca sa cuprinda atat de multa durere. Am vrut sa fac rau celui care m-a lovit…M-am simtit patetica si mica de fiecare data cand inselam voit. As vrea sa inventez drept scuze trairile de moment, instinctele sexuale sau pura pasiune, dar nu a fost nimic din toate acestea. Am inselat pentru ca stiam ca nimic nu-l doare mai rau decat faptul ca eu, care i-am apartinut doar lui, ma daruiesc si altui barbat. Premeditat, voit, fara sa-mi faca placere, doar pentru ca focul dorintei de razbunare sa nu mai ma arda atat de tare… Ce poate sa fie mai trist in dragoste decat sa stii ca sufletul iti este luat de cineva care nu are nevoie de el? Si daca el, cel care ma inselase nu mai avea nevoie de sufletul meu, ce mai conta atunci trupul?
A iubi inseamna a sti sa pledezi, sa cersesti, sa astepti, spunea un alt mare scriitor francez. Nu am facut nimic din toate acestea. Acel ceva minunat care a existat la inceput intre noi si care ne facea sa ne simtim impliniti unul langa celalalt, toleranti, slabi de inger, moi, puternici, confuzi, siguri pe noi s-a transformat in otrava. De ce ii ranim tocmai pe cei pe care ii iubim cel mai mult? De ce primim cele mai dure lovituri tocmai de la acele persoane de la ne asteptam cel mai putin si pentru care am fi dispusi sa facem cel mai mult? De ce atunci cand suferim, nu urmam indemnul biblic, intorcand si celalalt obraz, ci mai degraba ne ghidam dupa principiul supravietuirii, producand si noi suferinta atunci cand suferim? Am fost invatata ca sinceritatea este o virtute si ca un cuplu adevarat trebuie sa functioneze pe baza increderii. Am avut pretentia ca eu, fiind deschisa si corecta, sa mi se raspunda cu aceeasi moneda, uitand ca adevarul nu este intotdeauna o valoare absoluta care poate rezista incercarilor la care e supus in cadrul relatiilor intre oameni. Nu am stiut sa jonglez cu masurile, nu am gasit echilibrul perfect intre imaginea mea reala si valul de aparente. Nu am stiu sa ma protejez pe mine si am crezut ca fac demonstratii de tarie de caracter. Am dat in schimb dovada numai de slabiciune. As vrea sa fiu capabila sa ma privesc in poza primita cadou care a surprins dincolo de zambetele artificiale si clipele de adevar pur. As vrea sa o privesc de aproape cu sufletul de astazi, sa ma accept si sa ma recunosc asa sunt acum. Si privind-o, as vrea sa-mi spun ca: ‘Asta sunt eu’, fara ca sa-mi mai fie teama de persoana care am devenit .
As vrea sa dorm, sa mor, sa uit…
imi este dor de clipele de fericire ce mi le-am refuzat odata, imi e dor de zambetul de altadata. mi-e dor de momentele in care iubeam dar nu stiam, in care ma iubeai, dar nu vroiam.
fiecare dimineatza ma aduce mai aproape de momentul in care voi uita ce ne-a legat, de ce am plans si m-am zbatut, de ce am vrut sa mor cand ai uitat sa ma iubesti, de ce as vrea sa ma topesc in lacrimi, sa dispar.
fiecare dimineazta ma aduce mai aproape de momentul in care voi uita de glasul tau, de mana ta, de sarutul cald pe buzele mele inghetate, de ranile facute in incercarea mea prosteasca de a ajunge iar la tine… fiecare dimineatza ma aduce mai aproape de clipa in care voi realiza ca esti doar un strain; sau ca nu te voi putea uita…
mi-ar fi poate mai usor sa uit daca nu as stii ca sunt de vina. iertare ti-am cerut si m-ai iertat. dar nu e de ajuns! mai trebuie sa platesc cu o viatza dedicata durerii. te-am iubit atat de mult si n-am stiu… am privit cum te stingeai in chinuri, cum te inecai in lacrimi si am ramas mai rece decat piatra… astazi degeaba le regret pe toate caci te-am piedut si prea tarziu e ca sa intervin.
ti-ai gasit fericirea in brate la aceea care stie sa iti arate bucuria, emotia si iubirea atunci cand te strange in brate dimineatza, atunci cand o saruti de ”noapte buna”. eu n-am stiu sa le arat sau nu am vrut… si platesc pt asta. sper insa sa nu existe nici o asemanare intre mine si EA. n-as vrea sa stiu ca exista cineva asemanator ca mine, dar mai buna. as vrea sa stiu ca eu mai buna de atat nu pot sa fiu, ca nu ar fi fost destul sa fiu mai buna. as vrea sa pot crede ca de vina ai fost tu, ca nu erai asa cum am vrut eu, ca nu m-ai iubit suficient ca sa ramai langa mine… as vrea asta, sincer.
tot ce mia ramas este o amintire trista care uneori paleste si imi da ragaz sa imi mai vindec cate o rana. dar, rana ce se vindeca intr-o zi, se deschide atunci cand vad poza ta cu Ea. Cutite in inima ma fac sa trezar, o ameteaza si-o caldura ma apasa… esti cu ea, pot sa suport. dar nu pot sa stiu ca te face fericit, ca iti pare bine ca nu mai suntem impreuna, ca m-ai uitat…
macar ca asta mi-as dori din toata inima: sa te uit; sa ma refac in intregime si apoi sa te pot privi in fata si sa zambesc…
